Amintirea celor 18 primăveri din presa militară

            Depășisem deja a 18 primăvara a vieții mele când am început sa flirtez cu domeniul militar pe segment jurnalistic. Fiind redactor în cadrul Departamentului Programe pentru tineret la Radio Moldova și având libertatea de a aborda orice subiect dedicat acestei categorii de vârste, am ajuns și în unitățile militare. Tinerii în uniformă militară m-au impresionat prin inteligența și dedicația lor față de ceea ce fac, motiv în plus de a-i promova la emisiunile noastre.

            În toamna aceluiași an am fost surprinsă cu o propunere din partea Ministerului Apărării – să realizez emisiunea radio militară „Scutul Patriei” pe perioada cât autorul ei, Iustin Vacarencu, se va afla în misiune ca observator militar. Era tocmai momentul în care îmi doream o schimbare, respectiv propunerea mi-a venit ca o mănușă.

            E adevărat că în structura militară nu ajungi așa „bună ziua, eu am venit”. Au urmat discuții cu ministrul apărării, cu șeful Serviciului Relații Publice (pe atunci Valeriu Rusu), în care am conturat aspectele colaborării noastre și… am fost inteligent rugată să nu critic prea mult Armata Națională în emisiunile radio. Da înțeleg, am răspuns eu, deși nu eram sigură că voi reuși, știind că fără întrebări provocatoare, inclusiv la anumite evenimente militare, nu prea îmi imaginam munca mea de jurnalist.

            Ei bine, am început să creez emisiunea de una singură: cap-coadă, doar faza cu montarea am lăsat-o pe seama unei profesioniste, Domnița Jechiu. Pentru o perioadă trăiam o serie de emoții contradictorii: pe de o parte fericită că am propria mea emisiune, am libertatea de a concepe și materializa ideile după bunul plac; pe de altă parte eram tabula rasa în ceea ce privește gradele militare, ce reprezintă fiecare unitate, structură, funcție militară și atunci mi-am zis:„Cum nu știu eu prea multe despre armată, așa nu știe nici multă altă lume din afara ei.” Deci, voi intervieva oamenii, care mă vor ajuta să înțeleg mai bine domeniul. Un mic apropos, când jurnalistele civile, participante în cadrul primului proiect „24 de ore în armată” comiteau greșeli în exprimări militare, eu râdeam pe sub mustăți (mă făcusem „expert” în domeniu între timp).

            Țin să menționez că adresându-te unui militar cu un grad inferior celui, pe care-l deține, îl ofensezi, așadar era important să nu greșesc, iar eu mai greșeam și la alte compartimente… Observațiile le acceptam și continuam cu înverșunare și pasiune. Da, da, pasiunea, ardoarea, entuziasmul erau forța motrice în realizarea emisiunilor. Zilnic descopeream oameni interesanți, profesioniști și modești, dar uneori speriați la vederea microfonului. Or eu eram pedantă față de exprimare și-i îi rugam să repete cuvântul corect ca mai apoi să pot păstra gândul la fonotecare. Unii militari refuzau tacit să repete și atunci o făceam pe marele chirurg de cuvinte și nu mă lăsam până nu scăpam de patologiile lingvistice ale interlocutorului.

            Era o plăcere trăită intens la fiecare etapă: când cream conceptul emisiunilor și îmi plăcea să le fac tematice; când mă aflam în teren și prindeam emoția sonoră (trăiam și un fel de mândrie neexpusă față de colegii mei din presa scrisă și TV, care urmăreau pasiv evenimentul, iar eu aveam nevoie de voci, de sunet, deci – în prima linie); când scriam scenariul final după prelucrarea subiectelor și când ajustam, integram coloana sonoră și piesele pentru emisiune.

            Așa a durat 7 ani, timp în care mi-am transferat jobul de la radio la Centrul mass-media militară și treptat am renunțat la o serie de activități suplimentare în ONG și alte medii. Colegii din presa civilă, dar și alți curioși mă tot întrebau: „Nu te-ai plictisit să faci emisiuni despre armată? Despre ce poți să vorbești ani la rând, când armata e o rutină anul împrejur?” De fiecare dată reacționam cu mirare: „În Armata Națională sunt atâtea de descoperit, în special oamenii militari sau civili, încât despre ei poți vorbi mulți ani înainte…” Același lucru pot afirma și în prezent după 18 ani de presă militară.

            O altă întrebare retorică: „De ce nu am ales cariera militară? Erai deja maior, locotenent-colonel!..” De altfel, chiar la prima discuție cu ministrul apărării în 2002 s-a insistat să aleg calea militară. Oferta era tentată – din start grad de locotenent, posibilități de a studia, inclusiv peste hotare, avansări în funcție… Am spus atunci, o spun și acum – sentimentul de libertate pentru mine este orbește important. Eu am acceptat că unele lucruri trebuie să le trec sub tăcere, să schimb accentele în munca mea de jurnalist în armată, dar să mă simt mereu obligată, să nu pot da replica când mă deranjează sau consider că e nedrept, să dau rapoarte și altele specifice milităriei, m-ar nimici moral și profesional.

            Perioada de 18 ani e lungă și pare prea lungă pentru a te afla în același loc. Totuși, am impresia că acești ani au trecut cu viteza unei săgeți… Poate din motiv că familia, creșterea copiilor nu te lasă să contabilizezi vremea ce se scurge; poate că diversificarea muncii te depărtează de gânduri matematice în raport cu timpul…

            Apropo, de ultimul aspect, cei peste 20 de ani de jurnalism i-aș împărți în trei perioade: radio, rețele de socializare și revista „Oastea Moldovei”. Toate trei le-am trăit la fel de pasional: radio – pentru că a fost prima și încă înclin să o cred dragostea profesională pe viață; rețelele de socializare – pentru că am descoperit un teren neexplorat atât pentru mine, cât și pentru armată și mă bucur să știu că primii 10 mii de abonați ai paginii Ministerului Apărării din Facebook sunt și grație contribuției mele; revista – pentru că printr-un „insight” (mai mult ca terminologie psihologică, domeniu însușit la facultate) am prins gustul scrisului. Dacă mă întreba cineva despre alternativa de a face presă scrisă până acum un an, ar fi primit un NU categoric: „Eu ador, și încă gândesc ca om de radio…”.

            Ei dar viața e plină de surprize și iată că a trecut un an de ziaristică, iar eu nu am renunțat la ea. De ce? Din nou mă întorc la liberate. Fie ea și limitată, dar apreciez că o am când e vorba de a alege subiectele, subiecții și structura articolelor. M-am conformat, ziceți? Am uitat de spiritul revoluționar de altă dată? Nu mai pot pretinde la statutul unui jurnalist profesionist? Nu știu dacă am un răspuns așteptat sau senzațional. Cert e că mă simt cel puțin corectă față de mine însumi  – eu contribui la echilibrarea în societate a imaginii militarului și sper că întrebări de genul Avem nevoie de armată? sau La ce mai trebuie plătiți militarii? vor dispărea odată.

            De altfel, în opinia mea, jurnaliștii militari merită toată admirația pentru că în condițiile unor restricții regulamentare și neregulamentare ei reușesc să ofere produse video/audio/scrise atractive, relevante despre omul, care muncește în Armata Națională.

Mai 2020