Cupa amintirilor cazone şi radiofonice în acest sezon aparţine unui artilerist, jurnalist militar, actor, show-man, vocea căruia este recunoscută de oricine şi oriunde. Mai puţini, însă, ştiu că el este şi locotenent-colonel în rezervă al Armatei Naţionale, iar serialul militar a început la catedra militară a facultății de jurnalism. E vorba de Andrei Porubin – unul dintre creatorii emisiunii radiofonice “Scutul Patriei ” şi unul dintre cei mai prezenţi moderatori, inclusiv la spectacolele militare. https://www.army.md/img/userfiles/publicatii/om/archive/11(2014).pdf
– Să ne întoarcem în timp şi să reactualizăm perioada când aţi făcut serviciul militar.
– După absolvirea facultăţii, în 1984, am urmat cantonamente. De celea, adevărate, cu dormitul în cort, pe paturi improvizate din scânduri, şi fel de fel de aplicaţii, curse, înviorări de dimineaţă, începând cu ora şase. La început mi s-a părut distractiv, pe urmă spiritul distractiv s-a mai domolit. Oricum, eram pregătiţi ofiţeri şi trebuia să facem faţă unor cerinţe. Am susţinut examene, am condus maşina blindată…
– Existau anumite exerciţii, la care vă simţeaţi ca peştele în apă?
– Aplicaţiile militare le-am petrecut la poligonul de la Bălţi. Îmi plăcea să trag din armă. Eram tare la topografie și orientarea pe teren după semnele convenționale, aveam destule abilități la pregătirea tactică. În una din zile, am tras din aruncătorul de grenade. Am fost destul de NEinspirat să nimeresc în ţintă. Pentru că imediat mi s-a ordonat: „Porubin, вы будeте гранатометчиком!”. Astfel, dacă toţi camarazii purtau automatul în spate, eu purtam aruncătorul de grenade, care era și mai greu și mai incomod.
Până în final am obţinut gradul de locotenent. Trebuie să mărturisesc că perioada aceea era frumoasă în virtutea tinereții vârstei (aveam 20-21 de ani), când toate ce ți se întâmplă le accepți cu mai multă ușurință. Sau poate pentru că a fost demult și multe din detaliile neplacute si-au spulberat impactul. Era o atmosferă deosebită, frumoasă, probabil aşa cum ar trebui să fie într-o unitate militară, cu momente mai dificile, cu „prostioare”, cu surprize…
-Vă mai aduceţi aminte vreo una?
– Au trecut 30 de ani de atunci… Țin minte doar fragmente. Cum era cât pe ce să mă răstorn cu BTR-ul, adică cu mașina blindată, când exersam… sau cum ședeam în cordon de pază la poligonul de tras cu automatul și gloanțele șuierau pe de-asupra capului iar eu le tot strigam țăranilor care prășeau în preajmă: Culcaaaat!… Sau cum ne scăldam cu toții într-un iaz murdar și plin de broaște… Am avut parte și de surprize. Una din ele e legată de actorie. Înainte de cantonamente dădusem probele fotografice pentru un rol de film. Astfel că într-o seară sunt chemat la statul major. Doi colonei m-au examinat de jos în sus și au râs. Trebuie să spun că eram slab, tuns la zero și arătam ca o fantomă. Apoi unul zice: ”dacă nu-i permitem să plece s-ar putea să fim învinuiți că am îngropat un talent”. Vorba e că la ”Moldova Film” (regizorul Vasile Pascaru) se turna un film despre Serghei Lazo. Eram invitat la probe de cinema pentru rolul principal. Mi-au permis. Am venit la Chișinău, am susținut castingul, dar nu am trecut din cauza înălțimii. Mi s-a spus că Lazo era mai înalt și clădit bine. În schimb am profitat de 2 zile și mi-am vizitat părinții, m-am distrat cu prietenii.
Să știți că mai devreme, pe când eram la anul 1, armata a jucat şi un rol negativ în viaţa mea. Pentru că nu aveam pile la comisariat, nu am putut să merg la studii actoricești la celebra Școală Șciukin din Moscova, unde trecusem 6 etape de concurs. Era vara, susțineam sesiunea la finele anului 1 și paralel dădeam probele pentru Moscova. Din 600 de tineri și tinere am fost selectați vre-o 20. Eram și eu printre ei, dar pentru că riscam să fim luați la armată, eu și Costică Cheianu nu am plecat. Acesta era grupul care ulterior a constituit Teatrul ”E.Ionesco”… Am avut, în schimb, norocul sa fiu acceptat dupa aceea la cursul de actorie al extraordinarului regizor și pedagog Veniamin Apostol. Ei… toate în viață se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Avem doar ceea ce TREBUIE să avem. Așa că nu țin pică pe nimeni. Nici pe armată.
-Aţi ajuns pînă la gradul de locotenent-colonel (r). V-aţi propus să atingeţi acest nivel sau cum a fost ?
– Nu, nici pe departe nu era acesta un scop în sine. Poate în copilărie… Îmi amintesc, inspirat fiind de filmele copilăriei (în special cele rusești) imi doream la un moment dat să devin suvorovist. Știam că acolo ajung dosr cei foarte buni în toate. Era o lume pe care mi-o desenam în mintea mea de elev drept una ideală, perfectă, corectă, plină de demnitate și curaj. Deja îmi pregăteam și actele. Actoria și jurnalismul, însă au învins. Era perioada războaielor din Vietnam, Cambodjia… Milităria îi speria și pe părinții mei.
Am făcut catedră militară, am studiat tehnică militară, balictică, şi restul ce trebuie să cunoască un ofiţer. Asta o cerea programul de studii. Și eu, ca și alții, l-am respectat.
Ulterior, am avut relaţii de colaborare foarte frumoase cu Ministerul Apărării, cu mai mulți miniștri. Am oglindit activitatea armatei timp de 2 ani la postul de radio ”Europa liberă”,unde eram corespondent pentru Moldova, am organizat și prezentat zeci de spectacole muzicale pentru militarii noștri. Astfel, la una din aniversările Armatei Naţionale, ex-ministrul și ulterior prietenul meu, Victor Gaiciuc, mi-a făcut o surpriză şi mi-a înmînat livretul militar cu grad de maior în rezervă, cu specificarea ”jurnalistică militară”. Era, într-un fel, aprecierea eforturilor mele pentru promovarea valorilor armatei naționale, a activității ei, inclusiv a activității ei culturale. Colaborarea a continuat. Iar când am rotunjit 50 de ani, în 2012, prin ordinul ministrului Apărării (Vitalie Mărinuță), am fost avansat în gradul de locotenent-colonel, desigur tot în rezervă.
– Cît de des le-aţi vorbit altora despre aceste grade militare sau le-aţi folosit în activitatea dvs?
– Nu am prea vorbit despre asta și nu am profitat niciodată în nici un fel. Ele, ca și titlurile, medaliile și ordinul pe care le am, sunt un semn de apreciere a muncii mele, sunt culminările unor etape ale vieții. Câte o dată îmi mângâie amorul propriu şi îmi ridica rating-ul în ochii copiilor mei, în special, al fiului meu.
– Fiul a fost tentat să vină în armată?
– Pe când era mic de tot îi plăcea să-l facă pe ”salvatorul”. Așa sunt majoritatea băiețeilor. Dar eu am fost prea ocupat să-i dezvolt această pasiune. Mi se părea mai important să educ în el un om deschis la suflet, corect, bine cresut. Chiar dacă la aproape 12 ani ai săi nu l-am mai auzit vorbind de dorința de a se face militar, îl tot roagă pe moș Crăiun să-i aducîă soldăței, luptători fel de fel, apași, pirați…Este pasionat de fotbal și de wrestling. Are în miniatură jucăriile celor mai vestiţi luptători. Îi plac filmele de acţiune, citeşte şi multă istorie.
– Cît de mult vă informaţi despre ce se întîmplă în armată, exceptînd faptul că prezentaţi spectacolele militare?
– Exact atît cît îmi oferă mass media… relațiile. Ştim că presa nu este întotdeauna binevoitoare cu armata. De multe ori îmi displace ceea ce citesc despre armata noastră. Aş vrea să cred că în armată lucrurile sînt altfel decît le vede sau ar vrea să le vadă unii dintre colegii mei, jurnaliștii. Ştiu că armata noastră a avut noroc de oameni cumsecade la conducere. Eu îi cunosc personal pe Victor Gaiciuc, pe Vitalie Marinuţa şi pe actualul ministru Valeriu Troenco, un om de o cumsecădenie proverbială. Dintotdeauna, armata s-a mîndrit cu cadre extraordinar de preţioase. Mă bucură faptul că tinerii noştri, în mare parte, nu se eschivează de la serviciul militar.
Sînt de părerea că o ţară, oricît de mică, ar trebui să aibă o armată, pentru că ea este unul din elementele indispensabile ale statalității și independenței unei țări. Nu neapărat să te înarmezi pînă în dinţi, nu neapărat să stai cu arma în mîini încărcată şi să te uiţi chiorîş peste hotar. Armata este un semn al siguranţei, al demnităţii, dacă vreţi. Pe lîngă apărare, trebuie să gîndeşti că eşti stăpîn în ţara ta şi eşti stăpîn pe situaţie. Probabil, acesta ar fi rostul unei armate. În plus, eu sînt absolut convins că armata rămîne o şcoală a bărbăţiei, pentru că armata ştie să cioplească neghina din bărbaţi.
– Aş vrea să vorbim şi despre activitatea dvs de la radio. În perioada cînd activaţi la Modern Club 805 a apărut şi emisiunea „Scutul Patriei”, emisiunea dedicată militarilor Armatei Naţionale.
– Îmi amintesc că, nu puteam găsi coloana sonoră a genericului emisiunii şi titlul. Au fost mai multe variante. Şi era tocmai perioada de renaştere naţională, cînd toţi eram foarte exaltaţi. Nu-mi mai amintesc cine a propus denumirea de „Scutul Patriei”, poate chiar eu. În mod sigur, însă, e că eu am montat genericului. Am căutat fel de fel de fraze muzicale care ar corespunde prin asociere conceptului emisiunii. Alegerea a rămas pe Zborul Valkyriei de Wagner, care mi s-a părut foarte sugestivă.
Ţin minte cît era de interesant şi totodată cît era de greu să ai acces la toată informaţia, pentru că instituţiile noastre (mă refer la ministerele de forţă) abia cu anii au învăţat să fie mai cooperante cu mass media și mai darnice în informații și declaraţii…
–Ascultaţi emisiunea din obligaţie?
– O perioadă am fost redactorul-şef al Redacţiei Programe pentru Tineret şi trebuia să semnez fiecare material pentru emisie. ”Scutul Patriei” a o ascultam din curiozitate. Era și singura emisiune, care povestea despre tot ce se întâmplă în structura militară.
– Dle Andrei Porubin, mulţimim pentru aceste sincerităţi şi cuvinte încurajatoare în adresa armatei.
– E frumos să-ţi aminteşti… dacă ai ce-ţi aminti. Cu asta, de fapt, mergem prin viaţă, cu amintirile şi lucrurile frumoase pe care reușim să le facem.
Noiembrie 2014
Alte articole legate de amintirile despre armata:
https://dragostinavicol.wordpress.com/2019/12/28/actorul-care-se-viseaza-ofiter/
https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/09/18/mandri-de-numele-militaru/
https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/10/31/mai-intai-a-fost-automatul-apoi-microfonul/
https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/11/16/muzica-uniforma-patria-valorile-artistului-militar/
Arma-ta DV 
2 gânduri