Mai întâi a fost automatul,.. apoi microfonul

          Luna octombrie în context național se încheie mereu cu sărbătoare deja de 89 de ani. Cea mai sprintenă clădire din vârful Telecentrului, cu multipli ochi de cercetaș și cu auzul mai fin ca Găselnița, își serbează ziua de naștere. Se numește simplu, dar sugestiv – Radio Moldova. În toți acești ani a găzduit evenimente și oameni, vocile cărora s-au răspândit și păstrat în inimile multor pământeni. Mai mult, ultimii 26 de ani a oferit un loc confortabil și Armatei Naționale. Astfel, duminică de duminică diminețile sunt mai patriotice la postul de radio național, iar rudele, prietenii și alți ascultători – mai informați, mai liniștiți și mai curioși despre viața militară. https://www.army.md/img/userfiles/publicatii/om/archive/09(2019).pdf

          Apropo de curiozitate… ea m-a făcut să-mi îndrept atenția spre trecutul militar al colaboratorilor radio de gen masculin. O parte din bărbații din radio au îndeplinit serviciu militar în armata sovietică. Chiar dacă au trecut peste 30 de ani, amintirile despre armată parcă mai ieri au fost brăzdate. Câteva dintre ele le propunem în continuare.

          Veaceslav Gheorgheșenco, directorul Radio Moldova, a fost printre ultimii studenți înrolați în armata sovietică, respectiv a purtat uniforma militară doar un an și două luni: ”Unitatea noastră deservea Academia Militară a Forțelor Antiaeriane din Rusia. Aici se afla practic toată tehnica din domeniu: de la cele mai vechi la cele mai noi aparate, puse la dispoziția studenților militari. Destul de des ne vizitau colonei și generali, interesați de condițiile de studii. Eu în calitatea mea de operator la stație antiaeriană trebuia să am grijă de buna funcționare a tehnicii.”

          Din discuție cu dl Gheorghișenco am înțeles că armata a fost oarecum ușoară și în mod sigur intelectuală: ”Deși vorbim de o structură de forță, pentru anumite domenii condițiile au fost destul de liberale. Bunăoară,  noi, cei 25 de basarabeni, ne-am abonat la primele reviste cu grafie latină – Literatura și arta și Glasul. Eu fiind un cititor înrăit de mic copil, m-am bucurat enorm de această oportunitate.”

          Aliniere, drepți!.. Înainte marș!.. Cașă, cartofi – sunt cuvintele care și acum răsună în urechile lui Andrei Viziru, redactor-prezentator, chiar dacă au trecut 42 de ani de la armată. Dorul de casă, de părinți, de prieteni le-a păstrat cu sfințenie timp de doi ani, cât a soldățit în Ungaria: ”Am fost oarecum norocos să văd civilizație chiar pe atunci. Cazărmile noastre se aflau în centrul orașului Gyor – provocarea era mare, respectiv ne comportam impecabil ca să profitam de puținul timp liber și să vizităm zona pitorească.”

Andrei Viziru

          Militarul Viziru avea o funcție – radiotelefonist, dar a manevrat mai puțin cu stația radio, pentru că, făcând parte din comanda de construcție, trebuia să repare toate stricăciunile din unitate și de multe ori în timpul manevrelor militare. Ceea ce a fost cu adevărat dur în armată se numește relații neregulamentare, pe care le-a trăit pe pielea proprie în primul an de armată: ”Se întâmpla mai mult seara după ce superiorii plecau din unitate. Ostașii mai experimentați veneau cu tot felul de comenzi întru satisfacerea orgoliului propriu și distracția altora. Când am ajuns și eu într-o poziție similară, nu mi-am permis comportament discriminatoriu față de noii veniți, dar profitam de mai multă libertate și, de exemplu, mai șmecheream cu îndeplinirea serviciilor la bucătărie.”

          De fapt, tânărul Andrei avea alte interese – a descoperit arta condeiului și a scris necontenit pentru ziarele militare. Avea o listă de subiecte sugerate și dânsul le desfășura. Pentru munca depusă a fost premiat, chiar de general; a primit onorariu, dar și avetizări: ”În memorie mi-a rămas articolul critic în care am scris la ziarul din Grupul de Sud al Armatei  Sovietice despre  faptul că nu li se permitea ostașilor să facă fotografii și am avut o reacție aspră din partea locțiitorului comandantului unității noastre pe motiv că nu m-am consultat cu ei înainte de a scrie articolul. Noroc că editorialul a fost publicat după ce m-am întors din concediu, altfel nu se știe dacă mai beneficiam de el.”  

          Constantin Vulpe, șef serviciu dezvoltare strategică a Companiei Teleradio, a făcut armată în rimă albă nerimată. Vorba e că la catedra militară a însușit infanteria, iar după un an de jurnalism, a fost repartizat într-o unitate de tanchiști în calitate de comandant de pluton: ”Prima întâlnire cu comandantul regimentului a fost penibilă. Dânsul tuna și fulgera pentru că i-a fost trimis un nespecialist, dar a doua zi mi-a pus pe masă trei cărți voluminoase și mi-a dat termen – o toamnă, să însușesc domeniul.”

          Așa și a fost. Și pentru că era comandant de pluton nu avea voie să greșească or nota 2 a conducătorului, însemna nota 2 pentru întreg efectivul din subordine: ”În acea perioadă nu era limită la combustibil, respectiv brăzdam cu tancul câmpurile de am ajuns să cunosc fiecare centimetru. Am reușit datorită efortului depus și susținerii colegilor de breaslă… poate nu ca un ofițer profesionist, care însușește meseria ani de zile, dar suficient cât să desfășurăm cu succes orice aplicație. Printre manevrele militare reușite pot numi cea în care am început în februarie în Tiraspol și am încheiat în martie în Nikolaev, Ukraina. În tot acest timp am depășit o mulțime de obstacole, am încărcat tancurile în vagoane, le-am trecut peste răul Bug, am atacat din mers un teritoriu întărit, așa cum ne-a fost misiunea.”

          A îndrăgit atât de mult noua meserie, încât a refuzat oferta de a redeveni infanterist. Totuși, peste ani, unitatea i-a picat greu la inimă, căci anume Regimentul 83, cum avea să afle din presă, și-a întors armele împotriva cetățenilor Moldovei; anume tancurile acestui regiment au trecut podul la Tighina în 1992: ”Fiecare știre legată de unitatea în care mi-am făcut serviciu militar mă durea mult și numai în vara acestui an mi-am luat inima în dinți și am mers într-acolo împreună cu fiul și încă câțiva apropiați. Le-am făcut o excursie de suflet și le-am povestit cu drag despre anii de armată din regimentul din Tiraspol.”

          Ion Chiorpec, director radio muzical, pentru prima dată a fost strigat ”soldat Chiorpec” în toamna anului 1977. Pe atunci nu avea nici cea mai vagă idee că va ajunge la capătul pământului, că va lupta cu gerul siberian și că va avea o slujbă militară ”pe muchie de cuțit”: ”La Centrul militar din Chișinău ni s-a spus că vom merge la Moscova într-o unitate de elită. Odată ajunși în capitala rusă, am fost informați că urmează o altă escală – în Cita și apoi încă una – în Habarovsk, unde ninsoare ajungea până la genunchi, iar noi eram îmbrăcați sumar corespunzător toamnelor din Moldova. În sfârșit am făcut un popas în regiunea Amur, orașul Blagoveșcensk pentru școala tânărului ostaș. După o lună a urmat o altă instruire – profund militară, iar în paralel, pentru că eram muzician și posedam mai multe instrumente muzicale, am cântat în fanfara militară. A fost o provocare crudă să cânți la -30° -50°C. Pentru că nu eram adaptați suficient nu ne salvau nici cojoacele foarte călduroase. Un an mai târziu temperatura -30°C ne părea floare la ureche.” Totuși, e greu să-ți imaginezi o viață cu mâncare ostășească modestă, la temperaturi extrem de joase și manevre militare constante în câmp: ”Dacă atingeai tehnica militară cu mână ne înmănușată, rămâneai lipit de ea. Am avut cazuri multe de degerături. Ceea ce ne ajuta era crezul că apăram hotarele țării, cum era atunci.”

          După jumătate de an tânărul ostaș Chiorpec a mers în ținutul Primorie, lângă Oceanul Pacific. Condițiile climaterice au devenit mai blânde, dar nu și condițiile de muncă: ”Trupele de sacrificiu, cum eram numiți, veneau ca suport pentru grăniceri. Ne aflam la ultimul punct al Căii ferate chineze, unde existau trei linii de apărare. La fiecare jumătate de lună desfășuram manevre militare, am însușit chineza și eram instruiți să interogăm chinezii, în caz de-i prindem sau să răspundem la întrebările de bază ale chinezilor. Dormeam în cazarme semiîncălzite și îmbrăcați pentru a fi mereu gata în caz de necesitate. Apropo, militarii din Moldova erau repartizați la punctele cheie de asigurare, pentru că erau mai disciplinați, mai responsabili comparativ chiar și cu băștinașii, ne explicau superiorii.”

          Dincolo de furia naturii și duritatea serviciului militar Ion Chiorpec, fiind o fire artistică, a avut ochi pentru locurile pitorești din zonă și a fost fericit să cunoască cel mai performant armament al timpului: ”Mulți din colegii mei nu suportau bubuiturile perpetue, pe când eu, fiind un împătimit al armelor, eram bucuros să aflu atât de multe despre tehnica militară.”

          Tot în armată eroul nostru s-a împrietenit cu disciplina, devenindu-i principiu de viața alături de măsura bunului simț, ce indica calea cea dreaptă – calea de mijloc, a conchis dl Ion Chiorpec.

          Ce-am făcut prin acest articol?.. Am răscolit memorii nerăsculate, am cunoscut oamenii din radio din altă perspectivă, am manifestat un gest de recunoștință pentru instituția, care apropie Armata Națională de radioascultători și îi spunem La Mulți Ani!

      Octombrie 2019

Alte articole legate de amintirile despre armata:

https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/08/27/amintirile-lui-porubin-despre-armata/

https://dragostinavicol.wordpress.com/2019/12/28/actorul-care-se-viseaza-ofiter/

https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/09/18/mandri-de-numele-militaru/

https://dragostinavicol.wordpress.com/2020/11/16/muzica-uniforma-patria-valorile-artistului-militar/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s