Lumea deasupra lumii

Munte… și de îndată ce am scris/văzut/auzit acest cuvânt simțim că ceva se petrece în stomacul, mintea, inima noastră. Această ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă, ne face mai fericiți, mai liniștiți, mai plini de viață, mai meditativi, dacă vreți, deja depinde de obiectivul propus înainte de întâlnirea cu această poezie a naturii, vorba aventurierului de munți Guido Rey.

Deși acest atribut valoros pentru viața noastră lipsește din spațiul balcanic dintre Prut și Nistru, aici găsim destui iubitori și cunoscători ai munților. Printre ei se numără Andrei Cîrlig, un ofițer al armatei moldovenești, care face drumeții montane de 7 ani:

– Turismul montan este pentru mine un stil de viață. La prima ocazie o iau la picior spre dealuri și/sau munți. Pentru concediu nici nu se discută despre altceva decât despre munți. De regulă, împart concediul în 2 părți: o tură de iarnă și una de vară.

– Aveți munți de vară și munți de iarnă sau vizitați aceeași munți în ambele anotimpuri?

– Peisajele sunt diferite, de aceea pot merge în același loc în perioade diferite ale anului.

– Cum, de fapt, ați descoperit această pasiune?

– Totul a început în vara lui 2014 când eram student la Academia Militară a Forțelor Armate. Fiind un vântură-lume din copilărie, nu las să treacă pe lângă mine posibilitățile de explorare. În acel an, având la dispoziție 2 luni, mi-am propus să fac o călătorie în munți, în dorința de noi senzații. Am îndrăgit munții imediat și îi credeam frumoși numai vara. Am trăit cu această convingere până la momentul în care am mers într-o iarnă în Ucraina pentru o tură de alpinism și mi-am schimbat părerea – am înțeles ca fiecare anotimp oferă un farmec specific oricărui munte, indiferent de zona în care se găsește.

– Deci, munții sunt pentru alpinism?

– Nu tocmai, de obicei caut să combin odihna cu exersarea abilităților de alpinist. Noi în Moldova nu avem munți, respectiv nici organizație specializată. Există doar un colectiv de alpiniști, care au aderat la Federația de alpinism din Ucraina și împreună stabilim când să organizăm o ieșire pentru calificare. Aceasta se realizează de un grup de oameni, care trebuie să te vadă, să te aprecieze, să confirme activitățile ce le desfășori în munți și numai așa obții un grad de calificare.

– Dvs ce grad de calificare aveți și cât de des trebuie actualizat?

– 3 din 3. După aceea urmează maestru în sport, dar aceste etape sunt mai complicate: munți mai masivi, trasee mai dificile, respectiv e nevoie de un buget mai mare, echipamentul e costisitor – știind că viața ta depinde în special de ceea ce porți cu tine pe munte, nu poți economisi în acest sens.

La drept vorbind nu fug după categorie, după grade, nu îmi propun să fac performanțe, scopul meu e sa trăiesc clipele cu plăcere printre munți.

Gradul trebuie confirmat o dată la doi ani.

– De ce Ucraina și nu Romania?

– Acolo am trecut cursurile și însăși grupul de alpiniști din Moldova, pe care i-am cunoscut la început, aveau legături cu Ucraina. Acolo mi-am făcut carnetul de alpinist și merg mai mult pentru calificări. Recunosc, însă, că am călătorit mult mai mult în Romania, în Europa în general.

– Fiind membru al uni grup din Ucraina sunteți limitat în a face parte dintr-un alt grup din altă țară?

– Nu, nu există astfel de restricții. Dimpotrivă, ești încurajat să participi în mai multe locuri, să acumulezi experiență mai mare și să te dezvolți în domeniu.

– Care munți ați reușit să-i testați?

– Cred ca toate crestele montane din România le-am testat. Favorite sunt creasta munților Făgăraș pe o lungime de 80 km de la est la vest, creasta munților Piatra Craiului, cu peisaje captivante, dar destul de periculoasă, dacă nu ai experiență și cei mai spectaculoși munți din cei pe care i-am văzut sunt Dolomiții, din Alpii Calcaroși. Cortina d`Ampezzo, baștina multor alpiniști de talie mondială, e un loc excepțional. Inițial l-am văzut în poze, dar credeți-mă fotografiile nu redau splendoarea acestor munți, nu transmite la justa valoare ceea ce vede ochiul omului la fața locului.

Per total, am cunoscut munții din patru țări: România,Ucraina, Austria și Italia.

– De ce faceți drumeții montane – pentru a cuceri munții în înălțime sau pentru a trăi plăcerea obstacolelor specifice lor ?..

– Cel mai simplu răspuns ar fi – pentru că sunt, căci mare dreptate a avut cunoscutul alpinist George Mallory, când întrebat fiind: De ce vrei sa urci acest MUNTE (Everestul)? a răspuns: Pentru ca există!

De fapt, muntele nu se cucerește, el ori iți permite să-i atingi vârful, ori nu. În mare parte ascensiunea depinde de vremea de pe munte, de însăși muntele și de atitudinea ta față de el. Să luăm de exemplu, versantul Piatra Craiului… dacă nu iai în serios specificul lui, atunci nu visa la un rezultat bun.

În general, dacă ajung în munți, înseamnă că mi-am atins scopul în proporție de 75% pentru acel concediu, iar dacă ating un vârf de munte atunci sunt mulțumit complet.

– Călătoriți, de regulă, individual sau în grup?

– Eu călătoresc doar cu prietena, nu îmi plac călătoriile de grup – cu cât e mai mare colectivul, cu atât e mai multa responsabilitate și neșansa de a se realiza tura. Eu singur planific trasee, aleg punctele de vizitare, de campare, meniul, echipament – tot.

Îmi amintesc că pentru prima mea drumeție am muncit sâmbetele și duminicile în ture de noapte ca să-mi fac de cheltuială. Și chiar a doua zi de concediu, eram deja la gara de sud, urcam în autocar și… spre Sibiu. Deci, dacă omul vrea, nu există obstacole serioase în realizarea dorinței.

– Cazarea la hotele, cabane sau camping?..

– Niciodată nu m-am cazat la hotel și nu o voi face. Cel mai fastuos pe munte e refugiul, cabana e mai mult o chestie comerciala, dar 98% folosim cortul. Chiar recent am avut o călătorie cu cortul prin Codrii Orheiului.

– Prin ce se deosebește muntele de deal la nivel emoțional?

– Nu e o diferență mare, contează ca ești în sânul naturii. Eu am plăcere la egal și la noi în țară și înafara. Diferite sunt emoțiile când vizitez pentru prima data muntele, sunt mai intense trăirile. Câteodată, emoțiile din codri sunt mai profunde decât în locurile muntoase deja cunoscute pentru turiști.

Eu am prieteni, care considera ieșirea în natură un lux, când de fapt, ar trebuie să fie ceva normal și cât mai des posibil. E cel mai simplu să – ți organizezi ieșirea în natură, de aceea nu înțeleg ezitările, întrebări de genul: dar ce voi face, cum mă voi descurca etc .

– Mediul sălbatic implică și niște pericole fie din partea oamenilor, fie din partea faunei, poate de aceea apar aceste șovăiri.

– Cel mai mare pericol este omul. Iată de ce am și ales să campăm mai în inima codrilor, departe de ochii lumii, într-un loc mai puțin accesibil. Sunt oameni deschiși care apreciază ceea ce faci, dar sunt și rău intenționați și cum nu știi ce e în mintea fiecăruia, mai bine evitam contactul vizual cu ei.

Daca e să fiu sincer, atitudinea turiștilor din Romania, de exemplu, e cu totul alta – călătorii se salută, se ajută, sunt mai receptivi, te ghidează, chiar ne mulțumesc că le vizităm locurile, fiind conștienți că asta înseamnă și bani în buget. La noi, încă e devreme să te lauzi cu astfel de abordare, dar cred cu timpul percepția conaționalilor se va schimba spre bine.

– Pentru că preferați locurile virgine, vi s-a întâmplat să dați „buna ziua” cu animale sălbatice?

– Da, de multe ori. Bunăoară, prin codri am văzut o mulțime de căprioare sau porci sălbatici, care veneau pe la capul nostru în timp ce dormeam și fără să ne atingă și-au căutat de drum. Odată, am întâlnit un urs brun chiar la 100 m distanță, fără a avea între noi vreo plasă metalică sau altă barieră. Sigur, am avut emoții, frică, dar am fost uimit că după ce ne-a privit, ne-a studiat, a înțeles că nu prezentam pericol pentru el și a plecat înapoi în vale. Noi ne aflam pe creastă și, de regulă, vara el nu prea urcă pe piatră pentru că este suficientă mâncare în pădure și de aceea eram neliniștit, credeam că este flămând și ne poate ataca, dar am avut noroc.

– Se spune că te poți preface mort când vezi ursul…

– Nu, ursul mănâncă și carne moartă, iar dacă urci în copac se poate plimba în jurul lui timp de 2 săptămâni, așteptând să cobori. Ursoaica, având instinctul de apărare a ursuleților, poate ataca; ursul rănit sau cel, care nu a căzut în hibernare poate prezenta pericol sau o întâlnire bruscă la distanță mică poate fi periculoaă, dar să știți ca peste 90% ursul nu atacă omul.

Oricum e bine să respectăm niște reguli. De exemplu, mâncarea nu o ții în cort – ea atrage și nu numai ursul; resturile de mâncare le lași mai departe de locurile de dormit, pentru că el nu vine pentru tine, ci pentru mirosul de hrană și atunci te poți alege cu o lăbuță de urs.

– Să revenim la caracteristicile munților. Sunt voci, care afirmă că munții, deși frumoși, sunt oarecum la fel. Dvs îi comparați?

– Depinde mult de scopul ce ți-l propui: dacă vrei să atingi anumite vârfuri, să-ți antrenezi anumite aptitudini sau tehnici de alpinism, atunci da – munții se percep diferit și poți face o analiză comparativă. De exemplu, munții Alpi sunt mai interesanți, iți aduc emoții mai aprinse decât munții Carpați din România.

Totuși, să știți că turiștii din Elveția sau din nordul Europei vin în România pentru ca aici pot admira o panoramă spectaculoasă cu mai puține eforturi. Cel mai înalt vârf din România e puțin peste 2500 m altitudine, în timp ce în Elveția e peste 4000 m, ceea ce necesită echipament special, care e greu și trebuie să-l duci în spate urcând.

– Din ce poziție vă place să priviți munții: de jos în sus sau invers?

– De la malul munților pentru că știu că urmează numai imagini frumoase. Ne deplasăm de la răsărit la apus, câte cca 10-15 km pe zi, în dependență de relief. Când e vorba de plimbare parcurgem distanțe mai mici în favoarea fotografiilor, făcute în diferite poziții și înălțimi.

– Și ce simțiți când ajungeți sus?

– Eu am un principiu confirmat în timp: cu cât mai sus urc, cu atât mai adânc cobor în propria persoană. Acolo sus, preț de 10-15 zile, mă simt mai liber, mult mai confortabil decât jos. Fiind înconjurat de liniștea feerică din vârf, ador să citesc. Cititul e a doua mea pasiune după plimbările prin munți.

– Lecturați ceva anume sau pur și simplu savurați procesul?

– De obicei cărți documentare sau jurnale de călătorie, cum ar fi a lui Cătălin Vrabie, preferata mea fiind Pierdut în Nepal și Ladakh.

– …sau Tiberiu Ușeriu…

– Da cu siguranță,l-am citit și pe el, dar dânsul e mai puțin din categoria aventurieri. El a ales munții pentru sport, pentru a demonstra sie și celorlalți de ce este în stare corpul uman în condiții extreme muntoase și să dovedească că, de fapt, nu avem limite decât în capul nostru.

Apropo de bariere, mă simt fericit că am reușit să-i ajut la acest compartiment pe părinții mei. Toată viața au fost obișnuiți să stea aproape de casă, iar noi cu prietena le-am organizat un tur al Europei prin munți, prin orașe ca Milano, Italia și au rămas uimiți. A fost în 2018 în concediul meu de tânăr locotenent.

Tot ce ați citit până acum e un anume procent din ceea ce reprezintă Andrei Cîrlig. Dincolo de drumețiile montane și lectură, el mai stăpânește pământul prin atletism și mers pe bicicleta, el cucerește cerul prin parașutism, el domină apă prin kayaking și scufundări, el colecționează cu afecțiune amintiri de peste tot în albume foto. E chiar real? Da, pentru că toate le realizează după un program bine stabilit și doar pentru plăcere.

Evident, tentația e mare de a cunoaște dedesubturile celorlalte patimi ale ofițerului și îmi rezerv dreptul de a reveni într-un alt articol sau poate între timp jurnalul intim al aventurierului militar devine o carte publică.