Femeia din spatele militarului

          Cum e să fii soția unui militar? Este să fii soție de militar, cu toate caracteristicile specifice: înțelegătoare – când un sunet sau o alarmă îl ia de lângă tine cât ai clipi din ochi; răbdătoare – când venirea acasă întârzie sau când atmosfera la serviciu e mai tensionată; încrezătoare – când misiunea pentru care este detașat se află într-un loc periculos; mândră – când o faptă de vitejie e primordială chiar și față de propria sănătate; fericită – când… Oricând!

          Da, anume așa și nu altfel, pentru că mai bine ca oricine prețuiești clipa, pentru că anume alături de un militar te simți mai protejată, pentru că, la urma urmei, alegerea îți aparține și trebuie să te adaptezi acestui stil de viață.

          Aceste gânduri sunt comune pentru nevestele militarilor, dincolo de individualitatea cuplurilor în care cel puțin soțul e militar. În discuție cu ele, la și înafara microfonului, am simțit mai multă emoție pozitivă decât îngrijorare, atât de bine au însușit a o controla; am auzit mai multe cuvinte optimiste decât critici, atât de iscusit și-au modelat valorile.

          Bunăoară, Olesea împreună cu soțul, maiorul Marcel Murguleț din Regimentul Rachete Antiaeriene, și-au zis încă de la începutul căsniciei să nu pună în față Eu-l propriu, ci să învețe să cedeze. Mai mult, să nu calculeze cine și cât cedează și orice criză s-o depășească prin comunicare: „În relație cu soțul meu mă simt ca o micuță în palma unui uriaș. Eu am visat la un om înalt, blond, cu ochi albaștri, deștept, iar uniforma militară îi dă un plus de imagine. Deși ambii suntem șefi și lideri, acasă suntem noi doi, fără funcții. Suntem atenți la trăirile celuilalt și nu luptăm sau concurăm între noi. Am învățat să-i citesc pe față dispoziția cu care vine acasă și la necesitate îl las să se acomodeze, să vină într-adevăr acasă, vorba ceea „El a ajuns, dar nu a venit”. Eu înțeleg că nu e atât de simplu să vrei să fii un exemplu pentru subalterni și să depui maximum eforturi pentru o condiție fizică bună, pentru o judecată limpede etc – toate acestea pot fi solicitante.”

          Am notificat că soții Murguleț stăruie să gestioneze cu maturitate viața de cuplu, abilitate dezvoltată în cei 12 ani de căsnicie, ceea ce nu înseamnă că stau departe de clipe de neliniște și dilemă: „Am simțit mult lipsa soțului când se afla la niște cursuri în România. Nu-mi imaginez cum aș proceda dacă va fi nevoie să plece într-o misiune pacificatoare sau de luptă. Cu capul realizez că e o experiență de care are nevoie, dar inima e plină de frică pentru riscurile misiunii. Când e lângă mine, parcă-l pot proteja. Când e departe…  chiar e dificilă această luptă internă.”

           Oricât de evidente ar fi riscurile și profundă durerea despărțirii nu am auzit nici un caz în care soția să se opună categoric plecării soțului într-o misiune. E un act de curaj, când pui în joc fericirea ta pentru binele unui sau mai multe popoare. Ea, soția de militar, se supune și acceptă poziția secundă față de marea iubire a partenerului său – PACEA! Ea înțelege că el a jurat să-și apere țara cu prețul propriei vieți.

          Ea, alături de sute de femei, înseamnă și Adelina, obișnuită cu plecările soțului, colonel Veaceslav Corcodel. Din 15 ani de mariaj, cam 5 militarul s-a aflat în deplasări: „Cel mai îngrijorată am fost când era plecat în Kosovo (KFOR – 1 și KFOR – 13). Urmăream știrile locului și nu-mi găseam locul până nu primeam un semn de la el. Putea dura și 2 zile, în special când avea serviciu în munți fără conexiune. Copiii au suferit mai mult când făcea studii în SUA, a lipsit un an și jumătate. Cea mică mai că nu-l recunoștea.”

          În tot acest timp femeia nu și-a permis să plângă, ci și-a ținut mintea ocupată acasă și la muncă. Poate pentru că, fiind ofițer în Inspectoratul General pentru Situații de Urgență al MAI, a reușit să-și dirijeze neliniștile și a trecut cu demnitate și peste anumite prejudecăți: „Militarii percep astfel de plecări nu numai pentru bani, ei au riscul în sânge, ei sunt devotați idealului. Mergând împotriva lui doar îl distrugi or eu îmi iubesc soțul și îl susțin mereu.” 

          Viața, alături de un militar, mai devreme sau mai târziu, te pune la încercare. Provocările sunt diferite: fie o misiune într-o zonă de post conflict, fie la studii pe o durată mai mare. Și atunci urmează separarea sau întreruperea propriilor activități numai pentru a fi împreună, așa cum, de multe ori, recomandă țările gazdă. În astfel de situații soțiile fac alegeri diferite, dar nici una nu e una ușoară. Așa se face că Irina s-a concediat de la muncă pentru a ține familia în componență deplină timp de un an de zile, cât soțul, locotenent – colonel Dumitru Parfeni, a făcut studii în SUA, la cursul de comandă și stat major: „Am decis să valorificăm această oportunitate oferită și cred că am avut mai multe beneficii pentru fiecare membru. De exemplu, am întâlnit persoane și familii din diferite țări, am făcut cunoștință cu obiceiurile, tradițiile și cultura acestora.. Copiii noștri au studiat un an de zile în școală americană doar în engleză. Soțul a acumulat cunoștințe și abilități necesare carierei. Sunt și altele cu impact pe termen lung. Noi mereu ne concentrăm pe partea pozitivă a oricărei situații. Suntem conștienți că tatăl și soțul, fiind militar, periodic trebuie să lipsească, că sărbătorile să le petrecem la distanță, că responsabilitățile de familie rămân pe umerii mamei, dar vorba ceea Nu căuta ca lucrurile sa fie ușoare dacă ești soția unui militar.”

          Mândria s-a dublat în familia Parfeni în momentul în care Irina a hotărât să se facă militară. În casă lucrurile au rămas neschimbate: el – tată și soț, ea – mamă și soție. În schimb, ea a înțeles mai bine cât de mult te responsabilizează ținuta militară și cât de diferite sunt condițiile serviciului militar comparativ cu cele din sectorul civil.

          Familii militare în care soții împart mediul atât personal, cât și profesional, sunt destul de multe. O situație clasică e când soția are o profesie civilă și, după expirarea concediului de îngrijire a copilului sau în alte circumstanțe, se angajează în armată ca militar prin contract. De ce? în mare parte pentru un salariu, ce este stabil, susțin dânsele. Comod, dar nu fără acuzații de genul „hai cu tot neamul în armată”, „ce fel de dezvoltare poate avea armata dacă angajăm soțiile și nu specialiști, plus că acestea cer atitudine specială”etc.

          Mihaela e gata să treacă peste aceste prejudecăți și visează la ziua, când va deveni militară în aceeași unitate cu soțul ei, căpitan Ion Cușcă din Regimentul de artilerie din Ungheni. Mai mult, e pregătită să se lase de pedagogie și să adopte un regim de viață, mai puțin independent, fiind conștientă că împărțirea timpului poate fi o adevărată provocare, mai ales când sunt copii: „Ne-am obișnuit cu acest program, cu sunete nocturne, cu plecări urgente. Chiar nu văd dezavantaje în a avea un militar sau doi în casă, avem rude care ne pot ajuta la nevoie. Probabil, percepem lucrurile din altă perspectivă. Noi ne cunoaștem cu soțul de mici, fiind din același sat, am crescut și învățat împreună. În anii de studenție tot împreună am fost la Chișinău și meseria lui de militar a contat mai puțin în decizia de a ne uni sorțile.”

          Perechea Cușcă nu a trăit despărțiri de lungă durată – cel mult 3 luni pentru studii în România, nu a avut alte situații, ce să le încerce emoțiile, astfel ei își construiesc viața echilibrat: „La noi în țară e pace, respectiv e mai liniștit să fii soție de militar în Moldova, comparativ cu statele, ce au conflicte, războaie sau ai căror militari sunt implicați în misiuni de luptă.”

          O poveste de familie, mai puțin tumultoasă, e și a Tatianei. În mare parte soțul, locotenent-major Dorin Tiosa, e alături de ea și de copil. Muncesc ambii ca militari în Brigada de Infanterie Motorizată din Cahul: el cu un program mai încărcat, mereu în stare de alertă; ea ca instructor de pregătire fizică, are mai puține îndatoriri și un orar prestabilit: „După căsătorie am devenit mai grijulie, mai răbdătoare, mai cu încredere, sunt mândră de soțul meu. Eu nu numai că accept, eu insist ca el să facă studii, chiar dacă e vorba de despărțiri îndelungate, doar ca el să-și realizeze visele. Nu pot permite să devin obstacol la acest compartiment. De fapt, susținerea e reciprocă. Și eu îmi doresc să profesez juridica și până am o funcție de bază, mai ajut juristul unității.”

          Printre cele mai frecvente încercări ale unui cuplu de militari sunt alarmele și turele de noapte. Primul gând e că anume femeia va fi lăsată să rezolve problema, căci despre scutiri nu poate fi vorba – militarii sunt pe picior de egalitate și la capitolul gender. Ei bine, unitatea organizează astfel turele de noapte, încât cineva din soți să fie mereu acasă cu copilul sau „când e nevoie de vizite la medic, iar noi am avut și o operație la cap, ni s-a oferit timpul necesar. E mai dificil în caz de alarmă. Atunci ne trezim cu toții, oricât de devreme ar fi, duc copilul la părinți și ulterior mama gestionează timpul cu el. Câteodată îmi vine să mă las de militărie, dar imediat ce îmbrac uniforma militară se aprinde în mine spiritul de disciplină și dispare orice îndoială.”

          Fiecare din aceste femei vorbește și trăiește cu admirație față de aspectul exterior, succesele de la serviciu, calitățile de gospodar și om ale soțului său. Această dominantă emoțională le mobilizează să se implice necondiționat în susținerea partenerului; să înoate în continuu printre valurile vieții oricât de înalte ar fi acestea; să fie un artizan al liniștii și înțelegerii în familia sa, aducând astfel un tribut păcii din lume.

Martie 2021

In engleza: https://dragostinavicol.org/2021/03/18/the-woman-behind-the-military/