Buciumul zbuciumat

de pe net

                   …Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

                   Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

                   Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

                   Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn…

M. Eminescu, Scrisoarea III

Noaptea Muzeelor, Centru de cultura si Istorie militara, 2017, foto Vitalie Iovu

          Acel semn de alarmă era Buciumul. Sunetul lui răsuna peste dealuri și munți, anunțând oștile că e timp de atac sau că vin dușmanii. E adevărat, că aceste anunțuri sonore se foloseau încă din perioada dacică, dar buciumul a fost un instrument specific perioadei medievale. Mai mult, odată cu dispariția armatelor feudale, a scăzut interesul militar față de acest instrument muzical tradițional, ne-a comunicat Sergiu Munteanu, cercetător științific, Agenția pentru Știință și Memorie Militară: „Cea mai evidentă utilizare a buciumului a fost în perioada lui Ștefan cel Mare. Buciumul era indispensabil în orice război sau luptă. Existau două tipuri de buciume: unul în unități, ce dădea comanda de atac și un altul la hotare, ce anunța apropierea dușmanilor și emitea sunete la distanțe lungi. Apropo, o istorie curioasă s-a produs în bătălia de la Vaslui. Era ceața… Turcii au auzit sunetul buciumului și s-au îndreptat în direcția respectivă, crezând că acolo se află oastea Moldovei. Însă, în acel loc staționau detașamentele poloneze. Trupele moldovenești se aflau în spate și i-au atacat.”

          Oricât de folositor ar fi fost „cornul îndoit”, dacă e să traducem din latinescul buccinum, perioada modernă i-a redus din semnificația militară, fiind substituit de tobe, trompete etc. El a rămas cu aceeași destinație – de a chema, a aduna, a alerta, dar deja o utilizare civilă, pașnică, în rândul păstorilor din munți, reprezentată și în Dragostea păcurărească a lui Coșbuc: Prin pădurile de fag/ Şi din bucium câteodată/ Să cânt hora legănată!

Buciumul lui Tihon

          Astăzi, când ne e dor de istorie, de spectaculozitatea și măreția buciumului, nu trebuie să mergem în munți. E suficient să ajungem în satul Neculăieuca, r-l Orhei în atelierul meșterului faur Nicole Tihon. Dânsul e unicul creator de buciume din Moldova și un specialist căutat în România.

          Povestea celor peste 300 de buciume cu autograful autorului a început după anii de armată: „Lucram la un proiect pentru Orchestra simfonică din Kiev împreună cu Liubomir Iorga prin 1987. Era vorba de un set de 24 de ocarine de dimensiuni diferite. La final, maestrul mi-a sugerat să mă apuc de buciume. Nu știam și nu văzusem vreodată acest instrument muzical. L-am conceput și realizat intuitiv. Cea mai mare frământare era cum să-l fac gol pe interior. Acum știu că secretul era în părțile prelucrate separat, presate suficient ca să nu se vadă unirea, pentru care un rol important au și inelușele, plus răbdarea de a le face pe toate fără grabă.”

Atelierul lui N.Tihon

          Un tulnic, cum i se mai spune prin Țara Moților, artistul Tihon îl finalizează într-o săptămână, în condițiile în care își focusează atenția doar pe el. Spre mândria noastră bijuteria muzicală reprezentativă a ajuns prin Europa și America. Vă mirați cum e posibil? E posibil, pentru că e confecționat din tei, respectiv e ușor – cca 1,5 kg și e transportat pe secții, fiind asamblat la destinație cu respectarea exactă a instrucțiunilor meșterului.

          De altfel, tot mai mulți conaționali folosesc buciumul și pentru petrecerile din țară. Aceștia întâmpină oaspeții de la nunți sau cumetrii nu cu vechiul marș, ci cu 3 buciumași, care trâmbițează sonor spre uimirea invitaților. Și structurile de forță naționale apelează periodic la dumnealui pentru a procura sau lua în chirie buciume.

Iar dacă ajungeți la teatrul din Cahul veți vedea cartea de vizită a lui Nicolae Tihon – un ciobănaș cu bucium – singurul suvenir de acest fel deocamdată, de care maestrul s-a despărțit cu greu.

Sculele pentru cioplire in lemn

          De fapt, fiecare lucrare este unică, irepetabilă, deși schema de confecționare e aceeași. Unele sunt mai groase, altele mai subțiri; unele mai lungi – de peste 3m, altele mai scurte, cel mai mic fiind de 1 m destinat pentru un copil. Acum nepotul de la Paris își așteaptă rândul și satul de baștină aspiră cuminte la tot mai multe creații marca A. Tihon. Și copilașii de la Centru de creație local sunt dornici să învețe arta lemnului și a picturii, așa cum a făcut, la rândul său, protagonistul nostru anterior la Școala de arte din Orhei, apoi la Școala profesională, nr 1 din Chișinău și un an la „Politehnică”: „Mă sufocam la facultate cu liniile drepte, am văzut perspectiva lor și nu mă aranja, așa că am depus cerere, motiv pentru care părinții trebuia să dea explicații în fața conducerii de la universitate. Erau nedumeriți că vreau să plec, știind că sunt un student de laudă.

Tihon in armata

          Drept urmare tânărul Nicolae a ajuns în armată ca soldat, la 22 de ani:    „Eu pe toate le-am făcut mai târziu. La școala generală am plecat la 8 ani, la Școala profesională am intrat după 9 clase și am studiat 4 ani, nu 3 ca celelalte specialități. Până și data mea de naștere e încurcată: în acte sunt pe 19 octombrie, când, în realitate m-am născut pe 29 octombrie. Cu toate acestea, sunt mulțumit de viață. Poate mai puțin norocos am fost cu armata. Mi-aș fi dorit să activez ca pictor, dar nu era loc pentru doi specialiști în aceeași unitate. Astfel, am tot tencuit pereții caselor de serviciu din orășelul militarilor.”

Camarazii de unitate

          În Batalionul de construcție 01728 din Odessa ostașul Tihon a ajuns doar ca rezultat al specialității sale, însușite înainte de armată. Spiritul creativ și nestăvilit nu se împăca cu munca tehnică pe care trebuia s-o îndeplinească în timpul serviciului militar. Pentru a-și astâmpăra pornirile dânsul periodic sculpta în spuma de ciment variate lucrări și le oferea camarazilor. Bineînțeles, că acestea nu se păstrau mult timp, devenind componente ascunse alte clădirilor nou construite. După un an a avansat în funcție – brigadier de unitate, iar după încă un an sergentul Andrei Tihon a revenit cu înflăcărare la plăcerea vieții sale – sculptatul în lemn. Și chiar dacă armata a însemnat o perioadă mai puțin colorată, buciumele vor crea mereu o asociere cu milităria și în acest context numai cu admirație și cinste. Da, și cu dorința ca sunetul lor să fie chemare doar la sărbători și pace.

                                      Mai 2021 

  

foto Vitalie Iovu, Noaptea muzeelor, 2021

           In engleza: https://dragostinavicol.org/2021/05/21/the-agitated-bucium/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s