Drama păcii de pe Nistru

„Valsul tancurilor” până nu demult era o exprimare teatrală a durerii doar a noastre, a cetățenilor dintre Prut și Nistru. Acum 30 de ani, preț de câteva luni, ne trezeam și adormeam cu împușcături, iar unii dintre noi printre tancuri, în tranșee, bordeie sau pe unde apucau să se ascundă. Începând cu 24 februarie 2022 această durere și teama de a pierde ce ne este drag redevine dominantă pentru noi și au cuprins țara vecină – Ucraina.

În acest context, mă întrebam ce simte și ce concluzii trage generația născută după 2000, inclusiv cei 300 de soldați în termen din Regimentul de Stat Major ,,General de brigadă Nicolae Petrica” și studenți ai Academiei Militare a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, care au vizionat pe 2 martie curent reprezentația sus menționată la Teatrul Național Satiricus ,,Ion Luca Caragiale” din Chișinău.

Bunăoară, studentul anului III, Vladislav Corpacian, consideră că: „Elementul umoristic a făcut spectacolul mai atractiv și ne-a provocat să medităm oare cât de aproape este de realitatea din ꜥ92; să înțelegem că trebuie să învățăm din greșelile predecesorilor; să chibzuim profund înainte de a scoate arma, să prețuim viața mai mult ca orice. De asemenea, am devenit curios despre tehnica militară folosită în acel conflict, mai ales despre tancuri.”

Ostașii din Regimentul de Stat Major, Alexandru Rotari și Octavian Drangoi au fost marcați de povestirile personajelor: „Actorii au redat foarte convingător istoria. Pe fundalul evenimentelor din Ucraina am trăit intens tot spectacolul. Totodată, am început să respect mai mult veteranii războiului de pe Nistru.”- opinează cel dintâi. „Mi-a atras atenția că la fiecare personaj se bătea toba, ce venea să atenționeze că trebuie să se oprească de vorbit. A vorbi prea mult însemna moarte. M-as mai duce la astfel spectacole, sa aflu mai multe informații, nu prea multe știm despre istoria nu foarte îndepărtată decât ceea ce ni s-a spus la scoală.”– a completat cel de-al doilea camarad.  

Părerile, trăirile sunt împărtășite de alți doi militari, pe care a reușit să-i intervieveze colegul meu, locotenent Gheorghe Gurău. De exemplu, studenta Zara Teodorina a stat cu inima strânsă toată reprezentația: „Sentimentul de tristețe m-a dominat de la început și până la sfârșit. Momentele grele, bazate pe istorii reale, sunt greu de trăit, chiar dacă fizic nu am fost prezentă atunci. Am simțit fiecare cuvânt, fiecare pauză apăsătoare dintre replici.”

Pentru soldat clasa III, Vasile Malcoci, Compania Garda de Onoare această vizită a fost dublu emoționantă. Dânsul a venit la teatru pentru prima dată la un spectacol de-a dreptul tulburător: „Am rămas surprins de felul în care actorii au jucat rolurile. Atâta dăruire de sine în a reda un tablou dur, tragic din viața unui popor, e destul de dificil. Pe de-o parte ai rolul, pe de altă parte trebuie să rămâi neafectat emoțional de el. Impresionant.”

Bine punctat, pentru că o parte din echipa de creație are tangență cu zona, în care au avut loc lupte în ꜥ92. Însăși autoarea piesei, Irina Nechit, a copilărit pe malul râului Nistru, iar războiul i-a rupt inima în două la fel ca teritoriile de pe malurile lui: „Eu m-am născut lângă Prut, dar era interzis, nu mă puteam scălda în el. În schimb, Nistrul mi-a oferit vacanțe de basm, mă primea cu căldură de fiecare dată când veneam în satul de baștină al mamei mele. Deci, separarea după război m-a atins dureros.”

Circumstanțele profesionale au tot împins-o periodic spre această tematică. Astfel, acum 10 ani se năștea ideea unui produs teatral dedicat conflictului militar de pe Nistru. Au urmat o serie de interviuri cu combatanți, polițiști, medici, văduve, mame…; a cules o serie întreagă de mărturii, a studiat documente concludente și după o comprimare artistică a celor adunate, a reușit să lanseze acest proiect cu sprijinul Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova din guvernul României.

• De ce Satiricus?
• Pentru că acest teatru a rezonat cu această tematică, pentru că au curajul să creeze spectacole documentare; pentru că piesa conține și elemente de satiră.
• Cum e cel în care Brad Pitt cumpără un tanc?.. Ce v-ați propus să evidențiați prin acest moment?
• Brad Pitt aici e un reprezentant al absurdului, bazat la fel pe un caz real. Citisem despre acest actor, care și-a cumpărat din Budapesta un tanc și l-a adus la vila sa din Los Angeles. Pentru el e o curiozitate, distracție, pentru noi e tragedie. Situația vine să ne arate cât de absurd este să vezi aceste tancuri puse la loc de frunte, cu țeava orientată spre vest. Parcă s-ar dori să rămânem în continuare în stare de război.
• De ce tancurile? Vi s-a părut atât de prezente în războiul de pe Nistru?
• Aceasta e metafora de bază. Când s-a decis terminarea luptelor, ofițerii generalului Lebed i-au pregătit un dans al tancurilor. Pe muzica unui vals tancurile executau niște mișcări line pe o câmpie de pe malul Nistrului unde au fost lupte sângeroase. E o metafora dură, inumană. Imaginile filmate atunci le-am folosit și în spectacol.

Doar imaginile, pentru că în scenă momentul este însoțit de un alt vals – „Gingașa și tandra mea fiară”, creat de maestrul Eugen Doga. De fapt, întreaga coloană sonoră e o combinație din mai multe fragmente muzicale, ce vin să accentueze dramatismul evenimentelor, ne spune colonel (r) Nicolae Babin, regizor de sunet: „Am pregătit fundalul acustic pentru 7-8 spectacole până în prezent. Acesta e cel mai greu emoțional, inclusiv pentru că sunt de prin părțile locului. Unchii mei au luptat în Transnistria și erau declarați pierduți un timp. Acest spectacol l-am trecut prin inimă.”

Domnul Babin a insistat să trecem sub tăcere faptul că în timpul războiului ridica moralul luptătorilor. Bulboaca era locul de recuperare, al schimbului de ture și dumnealui, ca șef de club al Regimentului de transmisiuni, le organiza concerte, filme, momente revigorante și dătătoare de forțe: „Nu mă compar cu participanții, nu merită atenție aspectul.”

În război contează fiecare contribuție. Da, greul vine pe umerii celor, care luptă cu arma în mână. Unul dintre ei e Sergiu Nurtazin, azi operator de scenă la Satiricus, în 1992 – comandant de grupă: „Am primit aruncătoare de grenade AG -7, pistoale, puști mitraliere Kalașnikov și pușcă cu lunetă, pe care am folosit-o personal și cu această dotare am pornit pe câmpul de luptă în partea de sud-est: Căușeni-Tighina. Oponenții erau foarte bine pregătiți. Cu toate acestea, dacă nu era comanda de retragere, astăzi Tighina era sa fie sub controlul Chișinăului. Cele mai împovărătoare, totuși, au fost pierderile de vieți omenești. Nu pot uita situația în care un grup de militari a fost băgat într-o mașină, toți au fost stropiți cu benzină și arși de vii. Au existat cazuri de răstignire a băieților, nu mai vorbesc de sentințele, adoptate instant – moarte prin împușcare, când ostașul era ținut în apă până la brâu, cu ochii legați și se împușca în el.”

Combatantul mărturisește că de fiece dată când amenajează scena pentru „Valsul tancurilor” are coșmaruri în somn, visează scene de război: „Mă simt cum iaca, iaca aș fi acolo. Nu a meritat să moara atâta lume, dar a meritat sa arătam lumii că și un petic de pământ poate să opună rezistență unui calvar mare.”

Teatrul Satiricus a adunat în total 10 colaboratori, care au trăit aievea războiul de pe Nistru: 4 din poziția de luptători și 6 actori, care au jucat mini-spectacole în tranșee. Printre ei este și directorul teatrului, Sandu Grecu: „Am considerat că era de datoria noastră să ne susținem luptătorii peste tot unde a fost posibil: Coșnița, Cocieri, Varnița, Molovata, Tighina…Teatrul este a doua forță după biserică, ce se ocupă de sufletul omului. Menirea noastră educativă, inclusiv patriotică, are o influență puternică. O oră și jumătate de spectacol poate înlocui 100 de lecții teoretice, petrecute într-o unitate militară. M-am convins încă odată, văzând fețele spectatorilor militari.”

Conducătorul instituției a completat că echipa este disponibilă să mai joace acest spectacol gratuit pentru publicul militar. De asemenea, oferă spre vizionare în unitățile militare înregistrarea unei alte producții teatrale, ce conține reflectări extrem de dure ale războiului de pe Nistru – „Țara asta a uitat de noi.”

Uitarea poate deveni propriul nostru dușman, dacă nu tragem învățăminte și nu tratăm amintirile, ce dor sau cum spune Irina Nechit: „Să nu ne imaginăm ca prezentul e despărțit de trecut, multe probleme se trag de acolo.”

martie 22