Cel mai de preț cuvânt a devenit, indiscutabil, PACEA. Chiar și sănătatea acceptă cuminte locul secund în prioritățile actuale ale omului european, în special. Fiecare dintre noi individual și colectiv se străduiește să creeze sau să se implice în cât mai multe activități pacificatoare; să semene cât mai multă prietenie, empatie, respect în speranța că Regina stărilor de bine va reveni la tron.
Una din aceste campanii este și concursul de eseuri „Eterna pace”, organizat de Armata Națională. Am acceptat cu drag propunerea de a juriza lucrările copiilor și ale militarilor tocmai din profunda dorință de a mă contamina de cugetări optimiste la acest subiect, de care avem nevoie acum ca o gură de apă în interminabilele savane.
După ce am lecturat câteva din creațiile elevilor, mi-a fost rușine de așteptările mele. Ei cum eu, un om adult, îmi permit să vreau un suport emoțional de la un copil. Atunci mi-am dat seama că războiul din Ucraina le-a dezechilibrat prea profund copilăria și inocența, respectiv gândurile așternute pe hârtie au făcut referire mai mult la război decât la pace. Suprapunând evenimentele din țara vecină, cu cele naționale de acum 30 de ani și cel global de peste 80 de ani în urmă, pentru ei pacea devine incompatibilă cu cuvântul eternă.
Această convingere s-a evidențiat cel mai mult în eseul Anghelinei Bujor de la Liceul Teoretic ,,P. Rareș” din or. Soroca: „Am avut războaie de toate tipurile, lungi și scurte. Având în vedere acest lucru, pare inutil să vorbim despre pacea permanentă și veșnică sau să facem planuri pentru stabilirea păcii eterne… Adevărul este că lupta este un instinct natural al omului.”
Frământări apăsătoare are și Carolina Botnaru din or. Florești: „Unde este dreptatea, Dumnezeule?! Cu ce am greșit în fața ta? Cei care provoacă războaie cu limba lor, trebuie să fie aici, în această groapă, ei trebuie să îndure lipsa hranei și să le fie frică să închidă un ochi pentru odihnă. De când e lumea și pământul nici-un șobolan încă nu și-a creat singur capcana, însă omul da…”
O altă concurentă, Sabrina Grușac, elevă a clasei a IX-a, din Miciurin, raionul Drochia, privește Nistrul și vizualizează dureros realitatea anului 1992:„În urmă cu treizeci de ani rămășițele soldaților morți pluteau în el și pământul era îmbibat cu sângele lor, deasupra capetelor lor cerul era acoperit cu nori. În afara ferestrelor nu se auzea cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor, căci acolo se auzeau împușcături și țipete de oameni. Acolo era război. Războiul din Transnistria.”
Marcat de aceleași neliniști, Artiom Vacari de la Liceul Teoretic din Lipcani, susține că e nedrept să primești diverse libertăți prin intermediul armelor, iar sacrificiul soldaților trebuie venerat necontenit: „Neamul nostru a demonstrat cu tărie de caracter că a dorit o limbă, o grafie, adevăruri naționale clare, netulburate de ideologii venite din afară; a dorit, pur și simplu, o țară, cât de mică, dar să fie independentă.”
Eseurile generației, care știe despre război doar din auzite și citite, dincolo de diversitatea conținutului, au avut un element comun – descrierea acțiunilor militare din primăvara-vara anului 1992. Nu a fost o condiție obligatorie a concursului, dar ei au căutat să cunoască realitățile istorice, le-au aranjat într-o cronologie și matematică ajustată surselor găsite. Deci, unul din scopurile campaniei a fost atins: copiii de azi, mâine adulți, își formează viitorul neignorând trecutul. Apogeul emoțional l-am trăit când la finalul povestirii în variantă video, Dan Chirilov, un elev de clasa VI din Schineni, Soroca, cu o fermitate clară a dat onorul celor, care au luptat în războiul pentru independența țării.
Același mesaj condimentat cu mai multă maturitate s-a evidențiat și în scrierile participanților militari. Bunăoară, soldat clasa II, Oxana Cucer din Regimentul de Aviație ne sugerează că: „Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uitat cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ. Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu pune nici un preţ pe valorile autentice…”
Și ca să nu fie doar filozofie, sergent clasa II Tatiana Tiosa din Brigada 3 Infanterie Motorizată exemplifică acea jertfire cu un consătean, Nicolae Cernenco, care a condus un batalion de 26 de militari, 26 de băieți – zmei, cum îi numește el: „Am circulat toată Transnistria, n-am văzut pe câmpuri să crească arme și nici prin pomi grenade și blindate moderne. Că noi aveam o încrucișare dintr-o căruță și o găină chioară. Rușii erau cei înarmați până-n dinți. Când ieșeau tancurile în acțiune, printr-un vuiet total, explozii și schije, aveam un singur gând – că nu mai ajung viu acasă să-mi văd soția și copii. Nu există om pe lume, care ar zice – eu am fost la război și nu mi-e frică de moarte. Toți se tem pentru că glontele nu e prost, are 9 grame. Am mers la luptă, pentru că am fost educat de mic în spiritul de dragoste de țară și de neam. Îmi amintesc despre război mai ales atunci când plouă,.. mi-i rău, am vise urâte. Ceea ce mi s-a întâmplat, nu oricine ar suporta. Mulți refuză să meargă la război, pleacă înainte de a se porni. Problema trebuie abordată altfel: aici refuz, acolo refuz, dar cine va merge?! Trebuie să apărăm limba noastră, pământul nostru.”
Trebuie și nu oricum, ci organizat, gândit strategic și bine echipați, este de părere soldat clasa a III, Roman Dede, Regimentul de Stat Major: „Concentrarea forțelor militare la granițe, infrastructura corespunzătoare și alte detalii relevante formează percepția asupra puterii de apărare a unei țări. Ele pot deveni element de frică pentru dușmani și încredere pentru aliați or acesta e partea slabă a noastră.”
În continuitatea gândurilor de mai sus și drept încheiere a acestei analize voi menționa o idee, desprinsă dintr-o lucrare din același Regiment de stat major: „Pacea nu e ceva ce ți-ai dori. Pacea e ceea ce faci, ce crezi, ce ești, e ceva ce dai mai departe.”
aprilie 22
Arma-ta DV 
2 gânduri