Gesturile frumoase trebuie promovate. Cu aceste convingeri am pornit în căutarea militarilor și angajaților civili din Armata Națională, care ajută refugiații din Ucraina. Am găsit. Probabil, ați auzit și voi despre Brigada II de Infanterie Motorizată, singura unitate militară, care a găzduit cca 1300 de persoane nevoiașe. Nevoile lor au fost modeste, e drept că și posibilitățile la fel. Totuși, cazare, hrană caldă de 3 ori pe zi și siguranță le-au fost asigurate neîntrerupt, ne spune locotenent-colonel Sergiu Scripnic, șef-interimar stat major al brigăzii: „Am avut refugiați de mai multe etnii: indieni, azeri, germani, georgieni și ucraineni. Inițial, toate bunurile și serviciile au fost pe seama armatei, ulterior guvernul a preluat o parte din organizare. De exemplu, veneau voluntari de la Centrul unic de gestionare a crizei și le ofereau informații utile, transport organizat pentru a se deplasa peste hotare.”
Adițional, prin deschiderea unui agent economic oaspeții au avut acces la internet gratuit cu viteză mare, prin fibră optică, 24/24, explică colonel Igor Bucatari, unul din ofițerii responsabili pentru această campanie: „Ei vor să contacteze apropiații, să privească știrile și ne bucurăm că le-am putut satisface și această necesitate. De asemenea, specialiștii unității le-au acordat asistență medicală, chiar în plină noapte, când a fost nevoie și susținere psihologică, mai ales copiilor.”
O părere a unui refugiat: https://www.facebook.com/100064581073970/videos/5137344122952767
Între timp, am aflat că Muzeul militar a oferit excursii gratuite pentru cca 250 de persoane, venite din Ucraina. Aparent, o instituție, ce reflectă preponderent istoria diferitor războaie, a depresărilor și a altor situații extreme, poate deprima și mai mult sufletul unui om. În realitate, am aflat de la Sergiu Cataraga, șeful Muzeului militar că cunoștințele, imaginile de aici i-au făcut curioși față de trecutul țării noastre, să înțeleagă cât de important e să fim uniți mereu, iar copiii au fost fericiți că ei pot stăpâni peste tehnica militară și nu invers, că aceste mijloace de transport, prezente acum în țara lor vor deveni în scurt timp doar piese de muzeu.
Încântată de receptivitatea armatei, care a demonstrat repetat că nu se detașează de dificultățile țării, am continuat căutările gesturilor neorganizate, individuale și voluntare. Bunăoară, colonel Anatol Bucuci, rectorul Academiei Militare a Forțelor Armate, a acceptat fără echivoc să împartă casa cu încă 4 persoane din Odesa: „Când o uzină din spatele casei lor a fost bombardată, fetița de 13 ani s-a speriat atât de tare că a refuzat să mănânce și să vorbească. Atunci au venit la noi, i-am dus la Mănăstirea Vărzărești, cu care avem o colaborare frumoasă. Ne-am străduit să creăm o atmosferă calmă și peste o săptămână ea început să mănânce, să intre în dialog. E mult mai bine acum. Clasa ei face lecții online, doar 4 colegi au rămas în Odesa, restul, ca și o profesoară, sunt împrăștiați prin Europa. Își doresc cu disperare să se întoarcă la baștină, indiferent dacă va fi distrusă sau furată casa – vor acasă.”
Tatiana Loghin din Direcția Educație Civică și Protecție Socială a pus la dispoziția unor ucraineni toată casa părintească de la țară. Familia funcționarei recent a restaurat-o, a echipat-o cu mobilă nouă, creându-și un loc de odihnă pentru weekenduri. Nici prin gând să-i treacă că acest loc va deveni o salvare pentru cineva din afară: „Sunt trei doamne și un copil, care locuiesc în casa părintească din Dubăsari încă de la începutul lunii martie. Îmi spuneau că câteva zile au stat toate într-o odaie și când au ajuns aici fetița alerga peste tot, bucurându-se de spațiul nelimitat. Nu le cunosc personal, dar am reacționat prompt la solicitarea voluntarilor din teritoriu. Tot ce aveam în grădină, produsele din cămară le-am lăsat să se întrețină. De asemenea, s-au înregistrat la primărie să poate beneficia de un anume suport; una din doamne continuă să lucreze la distanță, deci, cred am reușit împreună să le facem viața mai ușoară.”
O faptă similară a făcut familia maiorului Marina Ghenciu din aceeași direcție: „Mama-soacră se află peste hotare, respectiv apartamentul dânsei l-am dat în folosință unei familii din Ucraina. I-am văzut pentru prima dată în viață, sunt niște oameni minunați, curați și atenți. Copiii s-au împrietenit foarte repede. Fata mea de 8 ani, care nu dă nimănui nici o păpușă niciodată, acum din propria inițiativă a strâns o pungă întreagă de jucării și cărți și le-a donat fetițelor oaspete. Colegele mele s-au mobilizat și le-au dat hăinuțe pentru că ele au venit cu vestimentație de iarnă, nu s-au gândit că îi va prinde primăvara în țară străină.”
Locotenent-colonel Ilona Dzîc, șefa Serviciului Asistență Psihologică al AN, în tot acest timp s-a simțit dublu responsabilă ca psiholog: la serviciu înlătura neliniștile soldaților proaspăt încorporați, iar acasă încuraja trei familii din Ucraina, care tresăreau la fiecare zgomot de afară: „Cel mai mic copil din cei cinci are trei ani. Încă nu înțelege până la capăt ce se întâmplă și mereu întreabă unde e tata, de ce nu e cu ei?.. Dintre mame cea mai sensibilă era femeia-militar. În aceste condiții în Ucraina, când ambii soți sunt militari, mama este scutită de obligațiunile de serviciu pentru a avea grijă de copii. Ea, când vedea că soțul nu e conectat la internet, înțelegea că e pe câmpul de luptă. În acele momente i se făcea inima cât un purice, gândindu-se dacă se va întoarce sau nu din misiune. Le-am fost alături cât am putut. Am observat că îi ajuta când puneam scopuri mici, de scurtă durată. Sarcinile concerte, îndeplinite rapid le ofereau emoții pozitive, adunându-le ei deveneau binedispuși și mai încrezători.”
Toate aceste mărturisiri m-au dus cu gândul la copiii din Moldova, fie că sunt parte a familiilor găzdașe, fie a celor, care au contribuit cu donații sau servicii pentru refugiați. Mă întrebam cât din ceea ce știm despre războiul din Ucraina să le transmitem și lor? Care ar fi acea limită informațională ce nu trebuie depășită pentru a nu-i afecta emoțional? Cât de corect ar fi să-i duc la un centru de refugiați?
Se pare că nu sunt singura. Maior-medic Diana Vacarciuc, Șefa secției organizare și evaluare a expertizei medico – militare, a ținut-o mereu departe pe fiica ei, Amelia, de informații despre politică, conflicte armate, refugiați etc. De fapt, ea însăși le consideră triste și negative. Chiar și așa în ultima perioadă, mama, venind târziu de la serviciu, o găsește în fața televizorului privind știri: „Era ceva neobișnuit pentru fiica mea. Se supărase că nu i-am vorbit despre ce se întâmplă în țara vecină, pentru că toți colegii de clasă vorbeau, iar ea nu cunoștea nimic. Atunci ne-am așezat și am discutat mult despre tot ce voia să afle și ce trebuia poate să îi explic la 11 ani ai săi. Mi-a zis că vrea și ea să ajute. Prin coincidență, m-a apelat sora mea de peste hotare, care ne ruga să o ajutam pe mama unui coleg de serviciu, ca să ajungă din Kiev în Germania, prin Moldova. Dumneaei are 83 de ani și a refuzat să fugă împreună cu copiii și nepoții, sperând că se va opri repede conflictul. Rămase singură în casa la care a muncit o viață, până în ultima clipă s-a rugat, dar când sirenele se auzeau tot mai des, iar frica devenise tot mai mare, feciorul a insistat să lase totul în urmă și să plece, căci mai presus ca viața nu există nimic. Voluntarii ucraineni au ajutat-o să ajungă cu autocarul până în Chișinău. Din motiv că eram la serviciu, am apelat la tatăl meu, care împreună cu Amelia au întâmpinat-o ca pe o rudă apropiată. I-au propus să rămână peste noapte la noi, apoi să îi găsim transport pentru a pleca in Germania, dar doamna Ala a spus ca nu are timp de pierdut și că o noapte e prea mult pentru ea. Am găsit din nou voluntari, care organizau plecări spre Frankfurt. Bătrânica a fost transportată într-un centru pentru refugiați, bine amenajat, unde urma să aștepte până se adună mai mulți pasageri. Amelia cu bunelul au însoțit-o până autocarul a pornit la drum. Au urmărit îndelung autocarul. Amelia a ajuns acasă seara târziu, cu niște emoții de nedescris, a văzut cu ochii ei cum se înghesuie mame, copii, bătrâni, cum dorm pe saltele la podea, cum stau la coada după un ceai cald. A fost servită și ea cu o acadea și un ceai, probabil fiind luată drept refugiată și a zis că a fost totul foarte gustos.
Doar câteva ore frumos petrecute. Un copil și o refugiată. O bătrână cu o inteligență de invidiat, cu mult curaj, cu rezistență și o cumsecădenie aparte. I-a zis ca e o fetiță deosebită și ca are ochii frumoși. Noi cumpărasem din timp multe dulciuri de la „Bucuria” și le-am oferit cu drag, încercând să îi lăsăm măcar un strop de bucurie de la tranzitarea țării noastre.
A mers încă multe ore în șir, până a ajuns cu bine la destinație eroina noastră. Au tot sunat după aceea să mulțumească atât ea, cât și feciorul. Au spus că nu ne vor uita niciodată. Peste o zi alături de casa lor a căzut o bombă.
A fost o simplă întâlnire, cu un impact important pentru copilul meu, care s-a maturizat datorită unei istorioare, ce va deveni istorie. „
Numărul binefăcătorilor militari și civili este mult mai mare. Am găsit oameni, care au preferat să păstreze gestul de binefacere departe de ochii lumii. Sunt sigură, că mai sunt și alții, disponibili să-și împărtășească experiența pentru a contamina bunătate în jur, dar încă nu i-am descoperit. Apropo, există demonstrații știinţifice conform cărora actele de generozitate influențează pozitiv asupra sănătăţii fizice şi psihice a autorilor lor, iar pentru „spectatori” ele sunt molipsitoare. În acest sens, specialiștii Institutului de Bunătate Bedari, creat în cadrul Universității Californiene din Los Angeles elaborează concepte, metodologii ca „oamenii nu numai să învețe despre bunătate, vrem ca oamenii să facă bunătate.”
Noi deja suntem o dovadă a omeniei. Noi putem mai mult!
aprilie 22
Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=SLV3Cs0q5M4
Arma-ta DV 
Un gând