Două categorii de oameni nu vreau să-mi scape jurnalistic: militarii, care au pasiuni și civilii, care creează sau colecționează obiecte militare. Ei fac armata specială, ei fac Moldova să respire prin aer militar.
Așa se face că o postare din rețelele de socializare, reprezentând două elemente dintr-o ținută militară, m-au adus la fierăria lui Pavel Coroi din satul Baimaclia, r-l Cantemir. Să meșterești ditamai armură și coif, în condițiile în care fierul e scump și în spirit economic îl folosești mai bine la o comandă de poartă sau alt obiect utilitar, se percepe ca o ”nebunie”.
Nu e, aflu eu în discuție cu meșterul. E doar interesul profund față de istoria armelor medievale combinat cu capacitățile sale de a mânui ciocanul și metalul. Apropo, dumnealui bate fierul cât e…rece, chiar dacă e mai greu. În schimb, nu intră în conflict cu instituțiile de resort: ”Am dedicat o noapte pentru fiecare. La crearea armurei m-am ghidat după filmul ”Troia”. E dintr-o singură bucată de metal și mă bucur că place vizitatorilor, atât celor mici, cât și celor mari. Mi-i gândul la o sabie, dar toate plăcerile se fac iarna și rămân doar în colecția personală. În restul timpului muncim pentru ”a avea fier”, adică niște surse de trai.”
Încercarea mea eșuată de a ridica armura, cu toate că nu cântărește ca cea a lui Alexandru Macedon, a fost rapid compensată cu o nouă destăinuire a fierarului-artist: ”Mai am și niște căști militare din perioada celui de-al II-lea Război Mondial: una rusească și una nemțească, ce-și mai păstrează culorile originale pentru că a fost vopsită pe fier fierbinte. Întâmplarea a făcut ca să cumpăr o cască de la o bătrână, care o folosea ca farfurie pentru câine.”
De altfel, nu e singurul caz în care oamenii au utilizat obiecte de război în scopuri casnice. Bunăoară, chiar în muzeul satului Baimaclia am văzut un obuz de artilerie pe post de oală pentru zdrobirea cerealelor. Tot aici încetul cu încetul se adună vestigiile, inclusiv militare, ce vor forma într-un final o reflecție integră a istoriei comunei, susține Alexandru Sîrbu, directorul instituției: ”Am reușit să adunăm căști nemțești; baionete, fără partea de lemn, ce a putrezit; obuze de avioane; proiectile de artilerie; ghiulele; vârfuri de sulițe din perioada medievală, modernă, etc. Toate au fost găsite pe teritoriul localității, în preajma râulețului Salcia, în gospodăriile oamenilor, în special după topirea zăpezii sau după ploi mai mari. Cei mai interesați de această secție sunt, bineînțeles, băieții. Un loc aparte ocupă fotografiile veteranilor, însoțite de acte, ce certifică participarea lor în lupte. Foarte emoționante sunt momentele când vizitatorii își văd buneii, străbunicii în poze și exclamă cu bucurie: ”Vai bunicul/străbunicul meu e în muzeu!” Or din comuna Baimaclia au fost mulți participanți în cele două războaie. De exemplu, doar în august 1944 au fost mobilizați 373 persoane, care au luptat în calitate de soldați în România, Cehoslovacia, Ungaria, Germania, etc. Din păcate 49 nu s-au mai întors.”
Sătenii le păstrează memoria și omagiul prin două monumente din centrul localității: un soclu de piatră cu numele băștinașilor decedați și un mormânt frățesc al celor, căzuți în raza comunei. Cel mai fierbinte a fost între 11 și 23 august 1944: bombardamente aeriene frecvente, lupte terestre interminabile, detașamentele de partizani și armatele frontului 3 ucrainean înfruntau intens dușmanul pentru a nu lăsa nici o urmă de el: ”În acea săptămână, zi și noapte, pe șleahul Baimacliei curgea un șuvoi neîntrerupt de tancuri și mașini, animale și tunuri, căruțe și eșaloane de soldați cu crucea încârligată la chipiu, cu obrajii arși de soare.” – descrie istoricul cu voință de fier în cartea sa ”Colinele Tigheciului – vatra de istorie milenară”. Apropo, este una din cele 3 cărți despre Baimaclia. Nu-i așa că e fenomenal?! E firesc, o treime din existența sa a fost centru administrativ, unde s-au concentrat, implicit forțele de apărare.
Povestirile orale, scrierile muzeografului, dar și creațiile meșterului făurar mă transferau ușor în vremurile depărtate, cu accent pe perioada când localitatea era moșia lui Baimac. Apoi, prin intermediul fotografiilor, documentelor, a colecțiilor de armament din muzeu vizualizam involuntar diverse scenarii războinice: ba torturarea celor 15 localnici militari și civili, care au refuzat să lupte împotriva armatei romane și au fost găsiți mult mai târziu în casa unui fost colonist german; ba atacul cu foc de mitralieră și pistoale automate asupra unei coloane de nemți în retragere, în urma căruia au murit 33 dintre ei. Parcă văd și acum fețele înseninate ale partizanilor, mândri de captura lor: sute de prizonieri, vreo 200 de căruțe, 400 de cai și alte bunuri oferite ulterior localnicilor.
Toate aceste răvășiri auzite sau citite îți trec ca un fier ars prin inimă și neapărat te pun pe gânduri; te fac să conștientizezi că pacea e ca floare firavă și provizorie, din păcate…
Există și un alt impact al acestor povești – unul motivațional de a deveni un apărător al păcii. E tocmai cazul locotenentului-major Marin Bogdan din satul Baimaclia: ”Mereu am fost entuziasmat de perna roșie din cămara bunelului, ce păstrează vreo 30 de medalii ale străbunicului, luptător în Războiul II Mondial. Domnul Sîrbu des ne implica în campanii de salubrizare a parcului memorial din sat și venea cu fragmente din istorie. Într-o zi am găsit un încărcător și o grenadă fără focoasă și eram fericit că pot să completez colecția de la muzeul satului. Plus la acestea, tata a activat în trupele de carabinieri. Toate împreună m-au făcut să mă gândesc la o carieră militară. Atâta doar că eram în dilemă să merg la Academia de Poliție sau la cea Militară. În favoarea celei din urmă a fost gândul de a fi primul militar activ din sat.”
Tânărul nu numai că și-a realizat dorința de a merge prin sat mândru în uniforma militară, dar și sătenilor le-a oferit această stare, absolvind Academia Militară a Forțelor Armate, specialitatea infanterie, cu o medie înaltă: ”Am fost pe locul 5 la alegerea locului de muncă. Am avut șansa să merg în orice unitate, dar am ales Brigada de Infanterie Motorizată din Cahul să fiu mai aproape de baștină. Odată ajuns acolo am înțeles că sunt un norocos. Comandantul de atunci, colonel Sergiu Cirimpei, era un exemplu de urmat de nota 10: mereu activ fizic, participa peste tot și era atent la toate. Eram motivați să fim ca el.”
Tânărul a început cea de-a 5 rotație în calitate de ofițer, este comandant de companie, studiază limba engleză și e dornic de a se dezvoltata profesional pentru a perpetua sentimentul de mândrie atât pentru localitate, cât și pentru sine.
Drept concluzie voi mărturisi că am convingerea repetată că orice gest, cuvânt, proiect nu trece neobservat. Pentru cineva el poate înseamnă o simplă memorie, iar pentru altcineva un viitor durabil. Pentru mine experiența de aici e o tentație de a căuta și alte așezări umane, în care domeniul militar e la loc de cinste.
August 22
Arma-ta DV 
Un gând