Recunoștință de piatră

Avem sau nu nevoie de monumente?

Subiectul e încă o luptă de judecăți pro și contra. Se pare că cea din urmă tabără câștigă bătălia, dacă e să calculăm cât de multe monumente au fost înălțate pe teritoriul țării în anii de independență.

O operă de sculptură sau de arhitectură vine să accentueze asupra unui eveniment important, ce a schimbat cursul istoriei a unui neam sau a mai multora. Prezența lui oferă continuitate valorică, lipsa lui – trecerea în neant a fenomenului produs cândva. Altfel spus, se uită pentru că nu e nimic, ce ar aminti de el.

În demersul celor spuse să ne întrebăm: când mergem într-un oraș sau o țară străină la ce ne uităm sau ne îndeamnă ghidul turistic să aruncăm o privire?.. Așa e, pe lângă frumusețile naturii, arhitecturale admirăm și monumentele. Și nu numai pentru că arată impunător, ci și pentru că ele ne provoacă să aflăm: ce epizod sau persoană reprezintă; care perioadă istorică reflectă; de ce a fost instalat în locul cutare, etc. Ghidul, părintele și alți formatori de opinie folosesc aceste sculpturi gigantice pentru a informa curioșii despre o filă din trecutul băștinașilor. În lipsa lor povestea ar fi seacă, neatractivă și s-ar uita rapid. Omul memorează cel mai bine cu ochii.

Deci, orice monument este un instrument de educație intelectuală, culturală, civică, patriotică, politică, etc. Mai mult, caracterul monumentelor vorbește despre atitudinea, apartenența, valorile, aspirațiile unui popor.

În contextul Anului Recunoștinței să tâlcuim cât de mult Războiul de Independență din 1992 a ținut în priză educativă basarabenii și ce loc și-a găsit el în infrastructura monumentală în cele 32 raioane ale Republicii Moldova.

Pe teritoriul țării noastre avem la moment cca 40 de monumente separate dedicate Războiului de pe Nistru și alte 9 de grup. Cele mai numeroase se află în raioanele Anenii-Noi (6), Strășeni (5) și Căușeni (4). Primele monumente, prin mobilizarea autorităților locale, apar modest în anii 1995-1999, mai întâi la Anenii-Noi, apoi la Chișinău, Nisporeni și Soroca. Treptat și-au făcut prezența plăcile, pietrele și sculpturile comemorative. Unele raioane ca Anenii-Noi, Basarabeasca Briceni, Cahul, Căușeni, Cimișlia, Criuleni, Dubăsari, Hâncești, Ialoveni, Leova, Ocnița, Soroca, Strășeni au completat colecția de memoriale, altele s-au limitat la plăci, cum e cazul r-lor Edineț, Fălești, Orhei și/sau la edificări integrate într-un concept comun pentru mai multe conflicte armate, plus Cernobâl, situație atestată în Sângerei, Râșcani și Rezina. Majoritatea au fost construite și instalate după 20 de ani de la încheierea confruntărilor militare, anul 2022 fiind cel mai generos pe acest segment, iar în primii ani de după război amintirea eroilor era pomenită doar la mormintele acestora.

Un element, ce s-a evidențiat în analiza subiectului, este contribuția părților la construcția monumentelor. În câteva raioane (Criuleni, Dubăsari) APL s-a implicat mai puțin sau deloc, proiectele fiind pe seama, în special, a veteranilor de război. De-a dreptul șocant a fost să aflu că sunt orașe, în care nici azi nu există vreun monument dedicat Războiului moldo-rus din 1992. E vorba de Glodeni, Telenești, Taraclia și Ungheni. Locuitorii celui din urmă oraș, totuși, păstrează memoria și au denumit străzi, biblioteci, instituții de învățământ în cinstea bravilor luptători, au montat plăci comemorative personificate în localitățile de baștină, în școlile, în care au învățat ei, iar la ocazii îi comemorează la mormintele acestora.

Din cele 4 raioane susmenționate doar în Taraclia nu s-a înregistrat nici un deces din rândul combatanților, voluntarilor sau militarilor, participanți în războiul de acum 30 de ani. Situație similară e în Basarabeasca și câte un decedat în raioanele Briceni, Dondușeni, Edineț, Glodeni și Ocnița. La polul opus, cu cei mai mulți căzuți pe câmpul de luptă, sunt raioanele Căușeni -51, Dubăsari -34, Hâncești -17, Anenii noi-15, Cantemir-14, Ungheni -11, Cimișlia și Soroca – câte 10.

În continuarea statisticii tematice să notificăm despre numărul de participanți în lupte. Cei mai mulți, de ordinul miilor, au fost din Căușeni (3942), Ialoveni, incluzând Căinari (1882), Dubăsari (1420), Cahul (1349) și Anenii Noi (1316). Capitala, cu toate suburbiile ei, a trimis pe front peste 6000 de cetățeni, dintre care 46 nu s-au mai întors.

Atât ei, cât și toți 332 eroi sunt glorificați, inclusiv, la cel mai mare monument dedicat – ”Maica Îndurerată”. Aici e locul unde se adună cei mai mulți veterani și își amintesc de zilele/nopțile printre tranșee, focuri și sunete asurzitoare de tancuri, avioane, tunuri…; de camarazii cu care împărțeau câmpul de luptă și mai ales de cei, pe care-i vedeau pentru ultima dată; își împărtășesc trăirile și speranțele de după război. Aici, mamele, soțiile, surorile și copiii lasă nestânjenit să le curgă lacrimile. Durerea lor nu a devenit mai puțină în timp, e fără sfârșit, asemeni construcției circulare, ce cuprinde monumentul însăși.

Durerea e cu atât mai mare, cu cât intimitatea lor emoțională e oarecum perturbată de locația monumentului ”Maica îndurerată”. Integrarea lui într-un complex memorial cu o tematică cu totul străină, cu o istorie cu totul diferită, pare a fi inadecvată și în dizarmonie cu trăirile și adevărul cunoscut de ei. Să nu uităm că arta, implicit cea arhitecturală, e și o armă de propagandă, folosită pe larg după războiul rece. Deci, accentuez locul și timpul instalării unui monument trebuie luate în serios, la fel ca și conceptul lui. Un monument e o necesitate a neamului, e mult mai mult decât o lucrare artistică.

P.S. Mulțumesc pentru informațiile oferite colaboratorilor receptivi din unitățile și Centrele Militare Teritoriale, de la Agenția pentru Știință și Memorie Militară și Direcția personal și mobilizare, serviciul asistență socială.

decembrie 2022